Ieri, pe la apus de soare,
O bătrână sta de prispă,
Și cu vocea-i tremurândă, galeșă și tare tristă,
Îi spune fiicei ce o doare.
Nu mă certa acum copilă,
Când îți cer ceva mâncare sau îți pun o întrebare,
La care aștept răspuns umilă,
De multe ori, fără încetare!
Nu știu ce-i cu mine,
Părul mi-a albit tare,
Fața mi-e brăzdată, de necaz și supărare.
Deși aș vrea, știi bine, eu nu mai sunt la fel ca tine.
Picioarele... nici ele nu mă mai ascultă,
D-aia stau în loc, din zori și până-seară,
Iar când tu ai treabă multă,
Eu nu-ți mai sar în ajutor, ca odinioară.
Mintea-mi zboară ca nebuna,
Uneori nici nu mai știu cine sunt sau cine ești,
Nu-ți cer acum să mă iubești,
Ci doar să mă-înțelegi, că mama-i numai una.
Nu vreau să te necajesc, copilă,
Știu că ți-e greu acum cu mine,
Te rog, nu te supăra,
Gândește-te că-ți va fi bine,
În ziua în care voi pleca.
Mai e puțin, dar vreau să-ți spun de acum,
Că te-am iubit cu un dor nebun,
Pentru tine, toată viața am trudit,
Chiar dacă visele mi s-au năruit.
Și să-ți mai spun ceva,
Rămas bun, copila mea!
Uite așa, vorbind cu tine,
Îl aud pe tatăl tău, strigând întruna după mine.
Cred că vrea să fim iar împreună,
În lumea lui fără sfârșit,
Iată, momentul despărțirii noastre... a venit!
Iartă-mă de ți-am greșit,
Nimic rău n-a fost voit!
Tu, copilă, să fii om, să nu-ți pierzi vreo cutumă,
Eu pe Dumnezeu îl voi ruga, să-ți dea o viață bună. (Autor: Ionela Chircu)